Artist's Core

... Sign in!
Artist's Core

Forum pentru arta. In special scris, literatura, rpg. Fuck this mental prohibiton.


    Cum sa salvezi o viata - Capitolul 1 ( Roman. )

    Distribuiţi
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Cum sa salvezi o viata - Capitolul 1 ( Roman. )

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Dum Oct 30, 2011 12:26 pm

    In viata, mingea nu intra in plasa. Poti sa injuri, sa urli si sa blestemi – poti sa te convertesti la alta religie, poti sa ameninti si poti sa minti. Dar mingea nu cade – oh, poate se roteste, poate atinge malitios cosul, dar nu cade. Din cate stiu, cel putin unora. Unii reusesc sa dea golul, dar nu si eu. Mie mingea nu mi-a cazut niciodata in plasa. Nu am facut niciun punct. Iar daca el ar fi fost aici, mi-ar fi dat dreptate. Si chiar mai mult de-atat. El? Ar fi ras.
    Am iesit din avion incercand sa-mi dezmortesc gatul si picioarele. In spatele meu auzeam inganariile stewardeselor, iar in fata mea mergea sontac-sontac o mama corpolenta cu patru copii galagiosi care ba vroiau sa stea, ba sa fuga. M-am abtinut sa o imbrancesc si sa trec mai departe. In schimb, am cascat si am inaintat linistita, cu urechiile tiuind din cauza aterizarii. Curentul rece din zorii diminetii m-au trezit destul cat sa nu ma impiedic. Luminiile verzi ale pistei inca bipaiau. Licar. Licar. Licar. Nu se simtea acasa ; era frig, intunecat, si statea sa ploua. Nu se simtea acasa deloc. Cerul nu parea sa-si dea seama ca era dimineata, sau ca era abia mijlocul toamnei, asa ca norii stateau aliniati de la vest la est, la fel de gri, grei, si monotoni. Pietrisul scartai sub picioarele mele cand am pasit de pe ultima scara pe pamant, dar era un sunet placut dupa treisprezece ore de zbor intercontinental Japonia-New York. Unul dintre copii incepu sa se smiorcaie, si intorcea capul pufos in toate partiile, ca un pokemon dezembrat. Ochii lui albastrii imi intalnira privirea si ramase o clipa cu gura intredeschisa, si s-ar fi impiedicat daca doamna nu l-ar fi tras de mana ca pe-un sac de cartofi.
    In sala de checking a aeroportului privat era la fel de frig ca afara,si becurile cu neoane oarbe picau direct in cafelele reci ale angajatiilor. Mi-am tras mai bine gluga de velur negru peste cap si mi-am infundat castiile in urechi. Sunetul unui mesaj pierdut ciripi in timp ce asteptam in linie, si am stiut dinainte sa-mi scot mobilul cine era. Avusesem dreptate ; Detectivul ma instiintase de zeci de ori in zeci de mesaje ca nu ne mai intalneam la sectie, ci la adresa unui hotel. Am ridicat o spranceana, suspecta, dar mi-am notat totusi adresa hotelului. Royal Chateau, pe apocalipticul King’s Boulevard. Numele imi spunea, vag, ceva, dar inainte sa apuc sa ma gandesc, un paznic obosit batu sever cu cheia in geamul ghiseului. Pasaportul.
    Mi-am tarat geamantanul dupa mine peste striatiile enervante ale linoleului, si am iesit inca odata in aerul rece de afara. Cerul se mai luminase, si o linie neagra de taxiuri arata ca aeroportul se trezise de-a binelea. M-am urcat in prima masina pe care-am vazut-o si i-am citit cu o voce nesigura adresa, apoi m-am afundat in bancheta moale, de piele, si am privit pe geam. Inauntru taxiului mirosea a odorizant de masina si a piele noua, iar peste tot in jurul nostru se intindea izolarea. Pe masura ce intram in oras, mai intai in periferiile Queens, luminiile bannerelor incepeau sa danseze. Luis Burito’s. Sex shop. Sex shop. Bell’s Taco’s. Sex shop. Night club. Sex shop. Sex shop. Sex shop.
    Am intors capul in fata, pe jumatate amuzata. Da, acum eram acasa, dar deja imi lipsea rigiditatea haotica a Tokyoului, cu farmaciile lui ordonate si zeciile de magazine de jukebox-uri si serbet. Urcand podul Manhattanului, am intrezarit zgarie-norii identici de pe King’s Boulevard, si m-am foit nerabdatoare pe bancheta din spate. Soferul isi mai plesni odata balonul de guma cu zgomot, ignorandu-ma complet. Dupa inca cateva clipe moarte, am ajuns acolo, si i-am intins o bacnota taximetristului, fara sa ma obosesc sa-i multumesc sau sa-i urez o zi buna. Inca imi aminteam : politetea nu-si avea locul aici.
    Hotelul Royal era atat de inalt incat varful plat de genul pista de elicopter atingea norii, masiniile vuiau jos, oamenii vorbeau la telefon, pasarile urlau si capacele de canal zdranganeau cu fiecare clipa, iar toate acestea se impregnasera, cumva, si in arhitectura hotelului. Sarea liber in ochi ca arhitectul l-ar fi vrut boem, luxos, sclipitor, poate cu un minimalism extravagant, dar iesise o cladire ascutita, plana si scumpa, un loc unde neonul si cristalul inlocuiesc comfortul. Stiam asta dinainte macar sa pun piciorul acolo, la fel cum stiam ca nu era locul unde-as fi vrut sa stau.
    Cu geamantanul dupa mine si geanta 4x4 pe celalalt umar m-am strecurat prin usiile glisante ca o intrusa, find in contrast total cu tot ce era imprejur. Cativa turisti isi asteptau cheiile camerei rasfoind reviste pe care probabil nu le intelegeau, si peste tot hamalii se foiau cu carucioare pline de bagaje. Sunetul rotiilor de troller sfasaia moale mocheta alb-galbui cu fir auriu care era in toata receptia hotelului. Receptionera ma saluta cu un zambet obosit, si ma intreba toate cele necesare, intinzandu-mi nonsalant chiar si un formular de completat. Mormaind, mi-am semnat numele cu un pix aleatoriu si m-am indreptat incet, orientandu-ma dupa indicatoarele de sticla, spre lifturi.
    In timp ce numaratoarea inversa era denclansata si etajele urcau, eu ma examinam in oglinziile curate ale liftului ; parul lung, roscat-castana, imi era prins intr-un coc ravasit, iar pielea mea palida parea si mai palida din cauza luminiilor artificiale. Doar ochii mari, migdalati la colturi, de culoarea stralucitoare a mierii pareau neatinsi de timpul petrecut in avion. Eram imbracata simplu : jeansi gri si un hanorac larg, negru cu gluga, iar castiile albe erau singurul accesoriu. Nimic special. Eu toate, per total, eram nimic special, si ma obisnuisem cu asta de-a lungul timpului. Doar o parte din jumatatiile de mase : nici new yorgheza, nici japoneza, nici studenta obisnuita si independenta, nici investigator la politie. Licar. Usiile liftului se deschisera incet si eu m-am uitat inca o data peste mesajul Detectivului. Etajul 13, camera 108. Nu puteam vedea, din spatele usii, nimic iesit din comun ; nici un bodyguard afara, nici o masura la vizor, nimic. Trebuie sa admit ca m-am simtit putin dezamagita ; poate ca, pana la urma, cazul asta nu merita sa revin din nou acasa dupa cinci ani, fara sa am pe nimeni aici, si fara vreun alt motiv in afara de rugamintiile si insistentele Detectivului.
    Am sunat la sonerie, dar inainte sa-mi iau degetul de pe butonul auriu-rugina, usa se deschise deja.
    Buna, ma numesc Caterina Syn, sunt investigatorul in cazul ... , Buna, ma numesc, Buna, Buna , Buna. Nu am zis asta. M-am uitat la el cu o privire foarte tampita, si asta m-ar fi ingrijorat daca n-ar fi facut si el la fel.
    Nu era ceva uimitor – nu trebuia sa fie. Un baiat. De varsta mea, poate chiar mai mic de douazeci si trei de ani, cu parul negru de lungime medie ridicat in toate partiile, si ochii de aceeasi culoare, stralucitori si carbonizati. Era cel mult cu o palma mai inalt decat mine, dar pielea lui era de o suta de ori mai palida ca a mea, si buzele albe ii erau roase si crapate. Purta niste pantaloni negri de satin, ca de pijama, si o bluza gri de casmir. Era descult. Si slab – foarte, foarte slab.
    Ma privea in continuare fara sa spuna nimic, cu ochii lui imensi, genul de ochi care ar obliga o persoana sa sparga tacerea. Dar nu si pe mine.
    - Sunt ... . am inceput eu, totusi cedand prima. El ma opri impasibil.
    - Stiu. Detectivul mi-a zis.
    Am ridicat din umeri si am facut un semn vag spre interiorul camerei.
    - Pot sa intru?
    El nu parea inca convins. Mi-am deschis geanta si am cautat timp de cateva minute cardul de indentitate, in timp ce el astepta rabdator in prag. I-am intins hartia plastifiata avand urma unui zambet pe fata, iar el abia atunci ma lasa inauntru.
    Apartamentul era mult mai mare decat paruse din cadrul usii, si mult mai luxos decat paruse din afara hotelului. Tavanul inalt avea o deschidere de sticla, ca o cupola, spre cer, si peretii erau tapetati cu modele de auriu si stacojiu. Niste draperii cremurii opace acopereau ceea ce trebuie sa fi fost niste geamuri imense, si mobilierul era la fel de exact si stralucitor ca restul camerei. Printr-o arcada de lemn se vedea o bucatarie cufundata in intuneric, si sufrageria mai adapostea trei usi in afara de cea de la intrare. Televizorul – o plasma inalta si sclipitoare – era stins, la fel ca sistemul audio home-cinema, la fel ca fiecare dintre cele o gramada de lampi existente. M-am intors de cateva ori, incercand sa-mi obisnuiesc ochii cu lumina slaba, si am constatat ca stilul era o imbinare romantica a aniilor prohibitiei cu un decor futuristic si necesar. Insa orice ar fi vrut decoratorul sa faca, locuitorul actual distruse orice urma de personalitate pe care o mai putea avea camera aia.
    M-am asezat pe unul din fotoliile set, si mi-am impins geamantanul langa perete. El inchise usa dupa mine si se aseza pe canapeaua din fata mea, cu picioarele sub el si privirea tinta in podea.
    - Te-am trezit sau ceva? am intrebat eu, incercand sa fac conversatie.
    El clatina vag din cap si nici nu-si ridica ochii spre mine. Nu m-am obosit sa oftez, si banuiam ca era fratele sau fiul retardat al vreunui membru din echipa.
    Clanta se rasuci si mi-am dat seama ca cineva incerca sa deschida usa incuiata la trei lacate. Detectivul pasi inauntru cu o groaza de dosare in mana. Zambi in felul lui – in felul in care numai Detectivul putea sa o faca – atunci cand ma vazu. Era un om de vreo cincizeci de ani, cu un inceput de chelie si burta de la mesele tarzii. Purta pantaloni bej de tweed si camasi in patratele, si erau ultimul de la care te asteptai sa scoata un pistol. Detectivul tipic si cliseeic, si asta ii atrasese si porecla. Insa dincolo de toate astea, era cel mai diplomat om care-mi fusese dat sa cunosc, si un politist al naibii de bun. Nimeni nu vazuse in ochii lui altceva decat inteligenta, poate doar bunatate.
    - Caterina! tuna el pe un ton multumit.
    I-am intors zambetul si i-am scuturat cu respect mana intinsa, apoi am asezat dosarele pe masa. Baiatul incepu imediat sa le rasfoiasca.
    - Ma bucur sa te vad in sfarsit. Cum a fost drumul ?
    - Lung. E doar a doua sau a treia oara cand fac drumul asta, uitasem cat de lung si de obositor e. Dar sunt aici acum si sunt gata de munca.
    Detectivul incuviinta si privi spre baiatul care era cu noi in camera.
    - Da, ma gandesc ca v-ati cunoscut. ( Facu o pauza de o clipa, in care se uita intrebator la noi. ) Sau poate ca nu. Caterina, el e Leo.
    Stiam ca nu avea rost sa intind mana sau sa chiui de incantare, asa ca m-am multumit sa zambesc formal.
    - Ma bucur sa te cunosc, Leo. Leo de la Leonard? i-am zis eu, mai mult din curtoazie decat din curiozitate.
    El murmura ceva, iar Detectivul imi arunca o scurta privire sugestiva.
    - Caterina, el e baiatul despre care ti-am vorbit. explica el cu mare atentie, special cerandu-mi subtil sa-mi stapanesc reactia.
    Insa prea tarziu. Probabil expresia mea faciala era una foarte uimita, pentru ca amandoi ma priveau ciudat.
    - El ?! El e ... . El ?
    Mi-am dus o mana la par si l-am ciufulit incet, apoi am clatinat din cap.
    - Imi pare rau, doar ca a fost ... . Nu asa mi te-am imaginat. De fapt, nu sunt sigura ca te-am imaginat cumva.
    Am tusit, incercand sa-mi revin, si am observat ca Detectivul imi spunea ceva.
    - Inainte sa incepi oficial sa lucrezi aici, si inainte sa te prezint echipei, trebuie sa te instiintez ca m-am gandit si am ajuns la o decizie. Cred ca ar trebui sa locuiesti in hotel, si sa nu iesi din apartament mai mult decat e necesar.
    - Poftim? Credeti, domnule ? Doar ... credeti?
    Detectivul zambi in felul in care zambesc oamenii cand au de gand sa spuna ceva neplacut.
    - De fapt, insist sa stai aici pana terminam cazul.
    Am facut ochii mari si am simtit cum profesionalismul ma paraseste.
    - Dar asta ar putea dura luni de zile!
    Detectivul deschise gura sa spuna ceva, dar Leo il intrerupse. Pentru o clipa, am crezut ca aveam sa-mi reproseze faptul ca-l subestimasem.
    - Nu. Nu e asta. Va dura mai mult de cateva luni de zile. Asa un caz ... . Nu mi s-a mai intamplat niciodata. Nici nu cred ca s-a mai intamplat vreodata.
    L-am privit incruntata in timp ce statea cu ochii intre hartii, si cu buzele usor intredeschise, ca si cum ar fi vrut sa-si aminteasca ceva. Avea o mima fascinata, aproape psihotica. Detectivul isi duse un deget la gura, facandu-mi semn sa tac, apoi inclina din cap inspre bucatarie.
    Ledurile albastre-argintii incorporate in tavan se aprinsera automat cand Detectivul intra, cu mine in urma lui. Incaperea era mare, dreptunghiulara si metalica, plina cu tot felul de masinarii complicate, cu nobilul scop de-a face propietarul sa gateasca cat mai putin posibil.
    - Vrei niste ceai, Caterina ? O cafea ?
    Am clatinat ganditoare din cap, apoi am aruncat o privire spre Leo.Mi-am coborat vocea :
    - O sa stau in acelasi apartament cu el ?
    Detectivul ridica o mana in aer, ca si cum n-ar fi fost mare lucru, si imi zambi din nou.
    - In camere diferite, bineinteles. E cel mai bun hotel din New York, si aveti cel mai spatios apartament doar pentru voi doi.
    Am ignorat apelativul atat de personal "voi doi".
    - Dar restul echipei? Ai spus ca mai e cineva, nu-i asa? Ei de ce au voie sa traiasca intr-o casa normala, propie?!
    Drept raspuns, Detectivul imi oferi o cautatura curioasa.
    - Am facut bine cand te-am sunat si te-am chemat aici. Esti la fel de desteapta ca atunci cand erai un copil. Trebuie sa soseasca imediat aici, si atunci o sa afli.
    Cobora glasul pana cand ajunse ca o soapta, si se intoarse cu spatele la mine sub pretextul pregatiri cafelei.
    - Da, am facut bine cand te-am adus din Japonia. Ei pot sa se lipseasca de tine, si oricum, ce avem noi aici e mult mai important.
    Paru ca spusese asta mai mult pentru sine, si probabil ca asa era. Pentru ca desi-mi era groaznic de rusine sa recunosc, inca nu stiam mai nimic despre asa-zisul "caz" pentru care eu strabatusem jumatate de lume cu un bagaj deloc temporar. Detectivul nu amanase in mod deliberat discutia - sau poate o facuse -, dar mentionase ca aveam sa discut totul cu restul echipei nou formate, ca nici membrii ceilalti nu stiau mai multe decat mine. Insa Leo evident stia. Cine era el ? Inca nu vroiam sa ma gandesc la asta.
    Detectivul iesi din bucatarie inainte sa apuc sa numar cate cani de cafea facuse, lasandu-ma in lumina muscatoare a ledurilor. Nu puteam vedea pe nimeni traind aici. Mai important, nu ma puteam vedea pe mine traind aici.
    M-am invartit prin bucatarie inca cateva secunde, intrebandu-ma daca si cand o sa-mi vad dormitorul. Era, intr-adevar, foarte caracteristic mie, ca intr-un moment cu atatea intrebari de pus eu sa ma gandesc la asa ceva.
    Incuietoarea usii se auzi din nou, apoi cineva intra. M-am intors in sufragerie gata sa-i cunosc pe membrii echipei, si nu am fost atat de impresionata cum ar fi trebuit sa fiu. Sau poate ca am fost prea impresionata. Nu erau multi – trei, atata tot – dar nici nu m-am asteptat sa fie. Pentru un caz pentru care am venit din Japonia era firesc ca nu se inghesuisera toate fortele academiei. Nu puteam sa cred ca inca nu stiam concret toate datele cazului, si puteam doar spera ca nici ei nu stiau mai multe.
    Detectivul ma prezenta de parca as fi fost o persoana foarte importanta, sau de parca n-as fi putut s-o fac singura. Am dat mana cu o femeie inalta, cea mai inalta femeie pe care o vazusem vreodata. ( Desi, avand in vedere ca imi traisem cea mai mare parte din viata in Japonia, probabil asta nu insemna atat de mult). Parul ei era de-un blond alburiu ca platina, luxos intr-un mod mult prea scump chiar si pentru Manhattan. Degetele ei erau lungi si scheletice, ca intreg corpul de altfel, si niste ochelari de soare rotunzi si negri ii acopereau ochii.
    - Beatrix Richelieu.
    Vocea ei era glaciara, si linia obrajiilor ososi iesea in evidenta ca marginea unei piscine. Se dadu in laturi si se aseza pe un fotoliu, iar eu am putut sa observ picioarele lungi imbracate in colanti fini, cizmele Manolo si geanta Birkin, completate de ochelarii Bvlgari stralucitori, cu toti norii de afara.
    Am priceput mai repede decat ar fi trebuit s-o fac : nu facea parte din politie. Poate nici unul nu faceau. O multime de idei imi sarira in minte, ca niste iepuri neajutorati si greu de stapanit, iar ritmul inimi incepu sa-mi bata putin mai tare. Nimic din asta nu se reflecta in exterior, sau cel putin asa speram. Vroiam sa-l las pe Detectiv sa-mi spuna asta, cu conditia sa o faca imediat. Vroiam sa am incredere in el. In ei.
    - Caterina, ea este nepoata mea, Sara.
    Cuvintele lui, rostite pe-un ton retinut si totusi mandru, ma trezira din visare. Imi arata o fata, in plinul sens al cuvantului, nu mai mare de optesprezece ani sau de un metru cincizeci, cu parul tuns scurt si cateva suvite albastre. Avea un aspect pufos si zambitor, ca de copil, dar stilul ei era cu siguranta matur si teribilist. Pana aici, nimic extraordinar de iesit din comun. Cu exceptia faptului ca facea parte dintr-un echipaj dubios si secret de politie ( daca inca se mai putea numi asa). Nu stiusem niciodata multe despre familia Detectivului, dar stiam cat ii iubea, si chiar mai mult de-atat : mereu ii pusese inaintea slujbei. Asta ma obliga sa nascocesc o noua intrebare. De ce o adusese aici ?!
    Urmatorul membru al echipei facea camera sa para neobisnuit de mica si de inghesuita, si nu doar din cauza inaltimii. Cu parul blond-auriu si lung paa la umeri, zvelt, cu pielea vag bronzata si zambetul ravasitor, parea mai degraba un actor de soap-opera sau un fotomodel profesionist decat ... decat orice ar fi fost el. Pe langa toate astea, arata si neobisnuit de familiar. Imi zambi si-mi intinse mana, iar eu i-am apucat-o convingandu-ma sa par calma.
    - Buna, domnisoara Synn. Numele meu e Eric.
    - Incantata. am spus eu, retinuta.
    In ciuda zambetului lui, aveam impresia ca ochii aproape aurii imi scoteau sufletul. Am plecat capul incercand sa par demna, dar sa fi demn e un lucru greu de facut cand eviti privirea cuiva.
    Detectivul intinse mana spre dosare, dar apoi se razgandi si si-o retrase, de parca l-ar fi ars. Incepu cu un aer serios :
    - Caterina, ei sunt cu totii implicati in caz, dar pot spune ca asta e prima intalnire oficiala.
    “Spune-mi adevaraul odata!”
    - Despre ce e vorba? am intrebat eu cu curaj, iar Eric incepu sa rada.
    - Nu stie ? Pe ea cum mama dracului ai convins-o sa renunte la tot ce are si sa ni se alature acestei cauze jalnice si – de ce sa nu o spun – gata pierdute?
    Mi-am indreptat tinuta ca sa raspund, dar Leo mi-o lua inainte.
    - Nu a fost nevoie de nici o convingere. A venit pentru ca stia ca sunt eu aici.
    Am deschis gura sa protestez, insa am inchis-o la loc. Asa fusese. Explicat in cuvinte, parea chiar mai stupid.
    - Voi sunteti impreuna sau ceva de genu’? continua Eric cu un ranjet sclipitor pe buze.
    Leo nici nu se clinti cu ochii din dosare. ( Spre deosebire de mine, care m-am intors atat de brusc spre Eric incat capul era aproape sa-mi sara de pe trunchi).
    - Nu. spuse el calm, iar eu am intarit asta cu mai mult patos.
    Am tras aer in piept si mi-am pus mainiile pe masa.
    - Okay, acum poate cineva sa-mi explice ce e cu cazul asta coordonat de niste oameni care evident nu sunt politisti?!
    Veni randul lor sa fie socati ; toti, in afara de Leo, ma privira cu o fata sincer uimita. Si nu era un lucru usor, sa faci fata atator fete de obicei inexpresive, dar nu am cedat. Frantuzoaica rase prima.
    - Dumnezeule, e buna! Sau poate doar am fost noi prea evidenti.
    Vocea ei inca facea un amestec intre iritare si placere urechiilor mele. Accentul ei nu era frantuzesc, dar nu stiam ce altceva ar fi putut sa fie ; parea o imbinare perfecta a tuturor accentelor din lume.
    - Caterina, stiu ca ar fi trebuit sa-ti spun asta la telefon. Dar nu ai mai fi demisionat. Poate nici macar nu ai mai fi venit aici.
    Am ridicat o spranceana. Ce imi punea la indoiala : loialitatea fata de el, sau integritatea fata de mine insumi ?
    - Si de ce-ar fi asta, domnule? De ce n-as fi venit?
    - Pentru ca totul e mult mai grav decat crezi. Pentru ca nu mai fac parte din fortele politiei. Mi-am depus demisia fortat de mai marii mei acum doua saptamani.
    Am inspirat adanc si am lovit usor cu unghia in masa. Stiam, cumva, cat de serios era totul. Si totusi inca nu stiam nimic.
    - Dar ei ? Cine sunt ?
    Nu putea sa fie un raspuns simplu. Daca insusi Detectivul, seful evident al acestui grup de investigatii nu mai era membru al politiei, ceilalti erau cu siguranta mult mai rau.
    Frantuzoaica isi pocni degetele in semn de atentionare.
    - Scumpete, ochii aici.
    Isi dadu ochelarii negri jos, iar eu am privit-o o secunda impasibila. Ochii ei erau cenusii si mari, cu genele rimelate perfect. Clipi de cateva ori si incerca sa-si ia o fata nestilata.
    - Dumnezeule mare! am exclamat eu, ridicandu-ma in picioare.
    Evident ca nu ma gandisem la ce era mai rau! Beatrix Richelieu. Numele nu imi spusese nimic, dar fata o facuse. Nu-mi aminteam porecla pe care i-o daduse mass media, dar in politie ii spuneam Rouge. Furase nenumarate tablouri si sculpuri de valori inestimabile din toate muzeele lumii. Probabil pentru colectionarii rusi sau pentru muzeele adverse, dar oricum ar fi fost, politia n-o prinsese niciodata. Era un geniu in distrugerea fiecarui sistem de securitate si in acoperirea urmelor, si imi aminteam ca se pusese odata problema chiar si a unei spargeri in Casa Alba.
    Mai mult decat o escroaca josnica, putin mai jos decat o ucigasa. Reprezenta tot ceea ce luptasem eu impotriva, iar acum lucram cu ea ?! Mana mea ar fi sarit sa sune intr-o secunda politia din Japonia, dar nu mai lucram acolo, si demisia mea nu fusese foarte bine primita.
    - Ai speriat-o. sopti Eric malitios, iar eu m-am incruntat la el.
    - El ce suflet nobil mai e ? Un criminal in serie?! Un violator de copii?
    Din partea nepoatei Detectivului se auzi un chicotit. Ochii mei erau tinta in a lui, rostind intrebarile pe care nu i le adresam verbal. Cum putuse sa-mi faca asta?! Intelegeam de ce nu-mi spusese la telefon, dar de ce ma mintise ca se renunt la tot si sa ma intorc in New York? Ce era atat de important la cazul asta, si de ce avea legatura cu mine?
    - Detective, lasa-ma sa raspund singur. Eu, frumoaso, sunt tipu’ cu armele.
    Si totul deveni mai clar, inclusiv de ce imi era atat de cunoscut. Fusesem ajutor in capturarea lui, prin primele mele luni la politie. Trafic de arme si de aproape tot in afara de lucruriile vii. Politia japoneza primise un dosar cu numele si fata lui, atunci cand actionase in Tokyo, dar le scapase. Imi scapase.
    - Minunat. Vreau sa vad cazul.
    Un scurt schimb de priviri intre Detectiv si Eric ma lamuri ca nu aveam sa ating acele dosare pana nu le confirmam ca aveam sa raman.
    - Politia s-a retras din asta, nu-i asa? E atat de grav incat nu au vrut sa se implice. Si ai avut de ales : sa renunti sau sa-ti depui demisia.
    Detectivul schita un zambet stins.
    - Cam asa. Asta inseamna ca o sa ramai ?
    - Nu inainte sa aflu ce o sa fac.
    Tonul meu nu fusese niciodata atat de categoric, si sigur nu cu Detectivul. Acesta aproba din cap fara tragere de inima. Leo se intinse spre mine si-mi arata niste poze.
    - Jason Harris. Saizeci si trei de ani. Gasit afixiat in apartamentul lui din Connectitut.
    O alta poza imi fu bagata in fata inainte sa mai pot zice ceva.
    - Melinda Jones. Saptezeci de ani. Spanzurata de altcineva in scara blocului ei din Queens.
    Alta poza. Numele veneau si treceau inainte sa pot sa le retin, inainte sa pot sa gasesc lucruriile comune, inainte sa pot macar sa le vad. Zeci de nume, poate o suta.
    - Sfinte ... . Sunt ... sunt pur si simplu crime. De ce e asta atat de grav? Ce au ca element comun ?
    Leo facu o grimasa sinistra.
    - Nimic. Nimic, in afara de asta. Uita-te mai bine. Nu, nu acolo. Al doilea rand.
    Am privit hartiile carora nu le dadea drumul clipe bune inainte sa inteleg. Si odata ce intelesesem, imi lua si mai mult s-o spun cu voce tare.
    - Sunt cu totii peste cincizeci si cinci de ani. Si toti, pana la unul, pe lista de transplant.
    - Asa e. Foarte in fata pe lista de transplat, poate chiar in fata unor copii. Avem de-a face cu un justitiar.
    Am inclinat din cap, constienta ca asta nu-mi rezolvase nici o intrebare. De ce se retrase politia? De ce era nevoie de o experta in securitate si un traficant ? Am deschis gura sa spun asta, dar, din nou, nu suficient de rapid. Leo imi lua hartiile din fata.
    - Asta e tot pana ne spui daca o sa ramai sau nu.
    Vocea lui era aproape poruncitoare, si inca nu-mi venea sa cred ca si el , acest baiat pe care nu-l vazusem in viata mea, si el era un motiv pentru care venisem. Poate cel mai important dintre toate.
    Imi dorisem postul din Japonia mai mult ca orice, pana acum cateva luni, cand intervenise el. Apoi, imi dorisem sa-l cunosc pe acest geniu nebun mai mult decat postul din Japonia, mai mult decat orice post din lumea asta. Fiecare politist din lume vroia sa-l cunoasca pe Leo, dar niciunul mai mult ca mine. Inca nu eram gata sa le spun si lor de ce. Inca nu eram gata sa-mi reamintesc mie. As fi facut orice sa-l cunosc, si Detectivul pe asta mizase. Acum era prea tarziu sa dau inapoi : o stiam si eu, o stia si el.
    - Si ea?
    Am aratat cu degetul spre Sara. Fata se intoarse spre mine si imi zambi sincer. Il lasa pe Detectiv sa raspunda in locul ei.
    - Sa spunem ca are mult potential si-si doreste sa fie detectiv. Isi doreste sa rezolve cazul asta.
    Am zambit cinic, amar, si mai presus de toate, trist.
    - Dar e gata sa moara pentru asta?
    Detectivul imi intoarse zambetul si ridica din umeri.
    - La fel ca noi toti, Caterina. La fel ca noi toti.

    _______________________________________________________________________________________________
    Nu inseamna ca nu stiu ce e iubirea doar pentru ca nu mi-a mai ramas nimeni pe care sa iubesc.




    Ultima editare efectuata de catre Katya Anjoux - Admin in Sam Noi 19, 2011 7:53 am, editata de 3 ori
    avatar
    Alyce Norquist -Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 529
    Data de inscriere : 22/10/2011
    Varsta : 106
    Localizare : Greenwich

    Re: Cum sa salvezi o viata - Capitolul 1 ( Roman. )

    Mesaj  Alyce Norquist -Moderator la data de Lun Oct 31, 2011 10:26 am

    Platinnum. clown
    avatar
    Lanny

    Mesaje : 25
    Data de inscriere : 24/10/2011
    Varsta : 26
    Localizare : Bucuresti

    Re: Cum sa salvezi o viata - Capitolul 1 ( Roman. )

    Mesaj  Lanny la data de Joi Noi 03, 2011 9:22 am

    Cateva greseli minore de gramatica :p (stiu, sunt un grammar nazi nenorocit ). In rest, e misto. Bravo. ME want next chapter

    Continut sponsorizat

    Re: Cum sa salvezi o viata - Capitolul 1 ( Roman. )

    Mesaj  Continut sponsorizat


      Acum este: Mar Ian 15, 2019 3:01 pm