Artist's Core

... Sign in!
Artist's Core

Forum pentru arta. In special scris, literatura, rpg. Fuck this mental prohibiton.


    Challenge - provocare. You better read this.

    Distribuiţi
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Mier Mar 07, 2012 3:27 am

    "Nu a mai contat pentru nimeni de ce, ce s-ar fi putut schimba sau ca erau prea tinere, ci doar ca noi le-am iubit intr-o tacere comuna, le-am dorit cu aceeasi durere, si ele nu au simtit-o niciodata. Nu ne-au vazut ochii care le cautau parul auriu de fiecare data cand zburau pe langa noi, parca intr-o alta dimensiune, nu ne-au auzit suspinele ce le insoteau spatele cand se indepartau, si nu ne simt nici acum fiorii pe care-i avem cand ni se pare ca ni se ating fantomele. De putine ori, in intimitatea camerei noastre, ne-am gandit la ele si doar la ele, asa cum o faceam si cand erau in viata, si atunci ne dadeam seama de cum statusera lucrurile cu adevarat. Nu au facut-o din disperare, si nici din nebunie; a fost pur si simplu din trufie si egoism. S-au crezut prea unice, prea bune, au fost prea oarbe sa-si lase povestea pe seama timpului, asa ca si-au luat viata in maini si au inchis pentru totdeauna usa camerei lor, inchizandu-se pe dinauntru in suicid, mult mai neinteles si ingrozitor decat moartea. Cu lama un unui cutit sau un capac de la o cutie Prozac translucida, au facut ce au crezut ele ca era mai bine. Si au gresit. Intrebarea la care niciunul din noi nu a reusit sa gaseasca raspunsul e daca ele stiu acum asta.

    Mkay, so, girls, lansez provocarea: cine poate sa scrie o nuvlea/eseu/poezie pornind de la povestea asta? Dead-line-ul e pana maine la 10 PM. Eu o sa postez atunci si votul va fi dat tot de noi, dar cinstit. Nu putem vota pentru propria creatie. Premiu? Un personaj din orice RPG/fanfic la alegere al nostru, timp nelimitat. Wanna take the deal? Twisted Evil


    ________________


    The infinite in me honours the infinite in you.
    avatar
    Alyce Norquist -Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 529
    Data de inscriere : 22/10/2011
    Varsta : 106
    Localizare : Greenwich

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Alyce Norquist -Moderator la data de Mier Mar 07, 2012 10:04 am

    "Nu a mai contat pentru nimeni de ce, ce s-ar fi putut schimba sau ca erau prea tinere, ci doar ca noi le-am iubit intr-o tacere comuna, le-am dorit cu aceeasi durere, si ele nu au simtit-o niciodata. Nu ne-au vazut ochii care le cautau parul auriu de fiecare data cand zburau pe langa noi, parca intr-o alta dimensiune, nu ne-au auzit suspinele ce le insoteau spatele cand se indepartau, si nu ne simt nici acum fiorii pe care-i avem cand ni se pare ca ni se ating fantomele. De putine ori, in intimitatea camerei noastre, ne-am gandit la ele si doar la ele, asa cum o faceam si cand erau in viata, si atunci ne dadeam seama de cum statusera lucrurile cu adevarat. Nu au facut-o din disperare, si nici din nebunie; a fost pur si simplu din trufie si egoism. S-au crezut prea unice, prea bune, au fost prea oarbe sa-si lase povestea pe seama timpului, asa ca si-au luat viata in maini si au inchis pentru totdeauna usa camerei lor, inchizandu-se pe dinauntru in suicid, mult mai neinteles si ingrozitor decat moartea. Cu lama un unui cutit sau un capac de la o cutie Prozac translucida, au facut ce au crezut ele ca era mai bine. Si au gresit. Intrebarea la care niciunul din noi nu a reusit sa gaseasca raspunsul e daca ele stiu acum asta.”
    Visarion il privi pe cel din oglinda. Criminalule. Ucigasule. Violatorule. Isi atinse parul argintiu-auriu si trase. Cateva fire se desprinsera fara durere. Vezi? Nici durere nu simti. Nu merit nici macar durere. Privi smocul rupt din mana lui, apoi il arunca pe covorul de culoarea abanosului, cu o manticora cusuta in fir de aur pe el. Se indeparta de oglinda si se prinse strans de unul dintre baldachine. Era atat de fin, atat de catifelat…intocmai ca pielea ei. Intocmai ca ultima data cand am dansat, si rochia ei de brocart azuriu imi scalda ochii.
    Se desprinse si se indrepta de spate. Visarion nu o lovise niciodata pe Liana. Nu o atinsese niciodata intr-un mod neplacut. Dar, nu stia cum se facea ca, intotdeauna, atingerea lui ii provoca durere. O dorinta atat de puternica, incat o durea sa nu-l aiba. Si Zeii stiau, Visarion ar fi facut orice sa o atinga cat mai des.
    Ea si Ava erau prietene din copilarie. Cateodata putin mai mult decat prietene, dar nu le spusese niciodata nimic in legatura cu asta. Liana il iubea. Liana se topea de dorul lui, si asta era stiut. De ce? De ce a facut asta? De ce m-a ranit asa de tare?
    - Ce crezi ca faci aici, putoiule?se auzi o voce relative groasa si autoritara, dar totusi, glumeata. Boyne.
    - Nu poti sa ma lasi…macar o secunda?se tangui Visarion, exasperat.
    - Esti intr-un muzeu, Hamlet, nu te-ai transformat in print dintr-o data.
    - Auzi ca Hamlet…sopti Visarion.
    - Te-o fi chemand Visarion, ca pe tata mosu’, dar…
    - Taci, Boyne. Tine-ti gura aia spurcata.
    - Ooo…Hamlet se enerveaza. Ce-o sa faci? O sa ma impungi cu sabia otravita?
    - Poate o sa te impung cu altceva.
    - Adevarata natura iese la iveala.
    - Luate-ar Zeii.
    - Dumnezeii, vrei sa zici.
    - Nu, Boyne. Zeii. Si acum du-te dracului de aici si lasa-ma.
    Boyne pleca privirea. Probabil ca isi dadu seama ca intrecuse masura.
    - Am vrut doar…
    - Stiu. Dar te rog…
    - Te las…
    Visarion multumi Zeilor. Nu, nu Dumnezeilor. Dumnezeu nu facuse decat sa i-o ia pe Liana. Si Lianei, pe Ava.
    Cine ar sluji un Dumnezeu al dezastrului? Al sinuciderii si al mortii…
    Iesi pe usa dubla din secolul al XIV-lea si se indrepta spre iesirea din muzeu. Boyne insistase sa-l duca “in lume”, ca sa-i ia durerea, dar nu o iesire stupida l-ar putea vindeca.
    In Evul Mediu obisnuiau sa spuna ca moartea e un dar, o biruinta a cavalerilor si o usurare trupeasca. Oare asta a simtit Liana? Oare la asta a impins-o durerea?
    Boyne astepta in fata muzeului. Visarion il vedea prin usa transparenta, si de abia astepta sa iasa din cladire. Nu din cauza a ceea ce era sau continea. Continutul era chiar vindecator, de aceea il audsese Boyne aici, stiind slabiciunea lui pentru istorie si Medieval. Dorea sa iasa din cauza persoanelor. Niciodata nu-i iubise pe ei, oamenii. Nu se regasea in ei. Da, avea ochi, nas, gura, urechi si madular, dar nu era ca ei. Psihiatrul ii daduse un nume ciudat de boala care insemna “frica de oameni”, dar nu era asa. Daca se temea de om, atunci de ce nu a luat-o la fuga cand a vazut-o pentru prima data pe Liana? Sau pe dureros de directa si nesigur de talentata Ava? Sau de Boyne? De ce nu strigase ca un pui la taiere cand ii vazuse pe ei?
    Iesi in soarele varatic, si se indrepta automat spre locuri umbrite.
    - Nu te prefa iarasi ca esti vampir, re rog…
    - Nu suport soarele, Boyne, si acela era doar un rol. Trebuia sa exersez cumva. Nu vroiam sa o deranjez pe Liana.
    - De ce nu mai joci?
    - Nu ma mai vor.
    - Ba da, te vor.
    - Ba nu, prietene, nu ma vor. Vor chiar sa scape de contractul cu mine cat mai repede.
    - Omule, teatrul ala…iti mai amintesti cat ai muncit sa ajungi acolo?striga Boyne.
    - As aprecia daca intregul oras nu mi-ar impartasi tristetile. Da, stiu ca am muncit si am dat in boli ascunse ca sa ajung la Medieval Masquarade, dar nu ma mai vor. Asta e. Accepta realitatea si bucura-te ca ai cabinet.
    - Ma pis pe el cabinet.
    - Te pisi pe ei bani?
    Boyne rase.
    - Stii, Liana nu te-a vazut niciodata jucand.
    - Inca un lucru pe care nu a apucat sa-l vada.
    Visarion isi simti ochii grei, apoi durerosi, apoi simti cum lacrimile se preling pe obrajii sai. Se intoarse cu spatele la Boyne si porni spre teatru.
    In scurt timp, prietenul lui era langa el. Asta il facu sa zambeasca.
    - Tu n-o sa ma lasi in pace niciodata, nu? Il tachina Visarion, incercand sa glumeasca.
    - Visarion…frate. Liana a murit de o luna. Si Ava la fel. Treci peste. Ele ar fi vrut asta. Liana…
    - Taci.spuse tanarul cu nervozitate. Parul lui aproape argintiu era batut de vant. Ii arunca, cu ochii sai violeti, priviri fulgeratoare si otravitoare lui Boyne.
    - Nu te uita sa la mine. Nu eu le-am omorat.
    - Ba da.spuse sec Visarion. Tu le-ai omorat. Tu le-ai spus ca Dumnezeu e mare, cand Dumnezeu e doar unul care-mi tunde gradina.
    - Pentru tine. Psihologii sunt invatati sa-L accepte pe Domnul.
    - Eu nu.
    - Nu eu le-am omorat.
    - BA TU! Urla Visarion, constient ca nimeni nu il mai putea auzea acum, pe strada laturalnica care ducea spre teatrul care vroia sa scape de el cat mai repede. TU CU PLEDOARIILE TALE DE TAMPIT!
    - Le-am ajutat! Am incercat sa le deschid mintea! Trebuia sa-l primeasca pe Iisus, altfel nu ar fi murit!racni Boyne, rosu la fata, cu crucea de pe piept tremurandu-I in ritmul batailor inimii.
    - Ea n-a avut nevoie de nimic de la tine.
    Visarion se intoarse cu fata la Boyne si, dupa atata timp, ochii violeti ii ucideau pe cei verzi, taindu-le beregata si aruncand capul lor la mile departare.
    - Tu ai omorat-o. Tu. Tu. Sopti el, apoi grabi pasul.
    Zei, dati sa nu vina iar dupa mine. Se ruga Visarion, oricui il asculta. Si, dupa starea in care era, mai mult ca sigur ca nimeni nu-l privea.
    Teatrul se inalta ca o cladire puternica si impunatoare in fata lui, cu garguie de ultima generatie impodobind ferestrele si balcoanele. Aspectul crem al cladirii oarecum rudimentare incanta privirea…oarecum.
    - Nu te las. Se auzi o voce din spate.
    Vai, luam-ar Zeii sa ma ia.
    - Nu te las, sa mor daca te lass a stai si sa plangi ca un prost dupa o fata pe care ai cunoscut-o timp de cateva luni. Nu vreau sa te pierd doar pentru ca tu ai pierdut-o pe ea. Injura-ma, bate-ma, fa-mi ce vrei. Dar stai cu mine. Pur si simplu stai langa mine, ca sa te stiu prezent, viu.
    Visarion privi chipul simplu si plin de bunatate al prietenului sau cel mai bun. Toate mingile de fotbal sparte vreodata inca zburau in curtile inverzite prin ochii lui. Bucurie, tristete, credinta. Viata.
    - Esti atat de fraier.spuse Visarion…pentru ultima data.

    Camera era atat de linistita. Aerul atat de dulce. Durerea atat de usoara, atat de simpla si de…Liana.
    Dulceata aerului se pierdu, pe moment ce era tot mai putin.
    Uite, Liana. Zbor, asa cum am vrut dintotdeauna sa zburam impreuna. Nu o sa mai ating niciodata pamantul, ti-am promis.
    Picioarele incetara sa i se mai clatine, iar firele de par ii cazusera cu duiumul, dar tot ce simtea era usurare.
    Vin la tine.





    ________________


    Cand soarele apune nici, o lumanare nu-l poate inlocui
    avatar
    MaryBoleyn - Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 796
    Data de inscriere : 21/10/2011
    Varsta : 34
    Localizare : Everywhere. 8->

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  MaryBoleyn - Moderator la data de Joi Mar 08, 2012 7:48 am

    Draga jurnalule,

    Am ramas aceeasi de cand nu ti-am mai deschis paginile prafuite si de cand am incetat sa mai folosesc un simplu pix pentru a-mi scrie durerile, grijile si tot ce ma inconjoara. Pentru ca e demodat sau poate pentru ca doar niste copii fac asta. Iar eu nu mai sunt un copil sau nu mai accept faptul ca as mai fi unul.
    Unii ma considera o ciudata, tocilara, dar in acelasi timp lenesa si sincer nu imi prea pasa de ceea ce cred ei. In schimb imi pasa de el, care e singurul care nu ma observa. Mereu imi ondulez parul si am grija ca buclele mele sa nu se strice din cauza caciulii pe care o port si mereu am grija ca luciul de buze sa nu imi lipseasca, iar machiajul, dermatograful si rimelul sa existe pe chipul meu palid si aproape sters de pe fata pamantului. De fiecare data cand trec pe langa el il vad facand acelasi lucru, neincetat, fara sa oboseasca: priveste pe geam spre poteca care duce la intrarea liceului. Eu una m-as plictisi sa fac asta in fiecare dimineata. Ma intreb: Oare asteapta pe cineva? Iar cand trec pe langa mel, imi flutur buclele si fac in asa fel ca parfumul meu frantuzesc sa ajunga la narile lui. Fara efect. Nu isi intoarce capul nici macar pentru o clipa, iar privirea ii ramane neclintita. Merg cu pasi marunti mai departe pe holul liceului si sper ca la un moment dat sa intoarca privirea spre directia mea, chiar daca nu se uita in special la mine.
    Sincer m-am saturat sa vad pe toata lumea cum ma priveste ciudat si sa fiu cea care invata bine si despre care toti cred ca se bucura intr-adevar de o viata. Parintii mei sunt cam sariti de pe fix, nu le pasa ce fac si unde merg atata timp cat dorm acasa. Ei bine, dupa cativa ani cand am implinit saisprezece ani nu am mai fost de acord cu asta. Simteam nevoia sa imi petrec cat mai mult timp la petreceri care incepeau de adevarat cand noaptea aparea si cand luna era singurul martor oficial al faptelor noastre. Dar eu la miezul noptii trebuia sa fiu acasa ; ei bine de data asta nu am mai mers, iar ei cand au auzit despre ce era vorba m-au lasat spunand “Doar de data asta”. A fost nemaipomenit. Rockul se auzea in boxele clubului, iar toti dansam cat puteam de mult fara sa aratam urme de oboseala. Am purtat o rochie neagra, scurta, fara bretele si cu bureti pentru a-mi pune in accentuare sanii si m-am dat cu ruj rosu pe buze. Rujul era intr-un contrast perfect cu pielea mea palida, iar rochia neagra se potrivea perfect cu puzzle-ul intocmit de mine. Priveam in jur si asta era ce imi doream: distractie, muzica, dans, petreceri.
    Daca ar fi fost si el acolo ar fi fost perfect. Baietii m-au invitat la dans si ma invarteau, in timp ce imi turnau whisky in pahar. Luam o gura, apoi alta pana cand rasul meu se auzea parca in reluare, iar luminile rosii ale clubului se vedeau in mii si mii de culori diferite. Simteam cum sangele imi pulseaza cu intensitate in vene, iar cand mi-am intors privirea l-am vazut pe el, baiatul visurilor mele de adolescent naiv. Stiam ca visez, dar trebuia sa recunosc ca imi placea visul. Atatea luni in care am cunoscut abisul si tortura printeselor din Iad si inca cateva luni in zadar in care am incercat sa scap. Lumea pe care o stiam eu parca se destramat ca un ghem de ata in spatele meu printr-o simpla clipire a mea. Pentru totdeauna. Acum el era aici si eu simteam cum zambetul lui ma aduce inapoi din adancuri. S-a apropiat de mine si m-a luat de mana spunandu-mi ca am un zambet extraordinar si ca imi sta mai bine asa decat ca o tocilara. Mi-a mangaiat buzele si le-a sarutat intens. Eu nu stiam ce sa cred. Simteam cum inima imi iese din piept si cum corpul, si nu sentimentele, meu se aprinse dorind cat mai mult sa il sarute.
    Nu stiam daca era din cauza ametelii sau din simplul fapt ca aratam bine de se apropiase de mine. Dar acum, in acel moment nu imi mai pasase. Eram eu si el era langa mine. Nu ma pretuia caci era beat, dar daca altfel nu il puteam avea, atunci il preferam asa. I-am prins parul, iar el mi-a desfacut afurisitul de fermoar de la rochie. Am privit in jur, dar nimeni nu avea atentia captata pe ceea ce facem noi. Eram niste piese de joc neimportante in acest mare puzzle. De mine stiam ca asta sunt, dar de el nu puteam spune acelasi lucru. Cel putin nu in jocul meu. L-am impins pe un perete dinafara clubului si imi era frica, dar nu genul de frica care sa te faca sa pleci cu coada intre picioare, ci felul de frica placuta. O frica care ma facea sa vreau mai mult, desi nu stiam ce imi face sau ce vrea sa imi faca. Stiu ca scoteam gemete si rochia imi era pe jos, dar nu ma chinuiam sa o ridic ; nici macar nu vroiam asta. Stiu ca mainile mele au atins fiecare parte a corpului sau si ca imi placea. Stiu ca mainile sale au umblat in sus si in jos pe spatele meu, oferindu-mi fiori de placere in tot corpul. Imi aduc aminte de sentimentul acela care m-a cuprins atunci cand mi-a atins sanii si cum extazul pulsa in mine ca si cum as fi luat o supradoza. A fost o clipa de fericire. O ora si nu mai mult in care m-am bucurat de el ca corp si nu ca suflet ; pentru ca stiu ca doar ca si corp il puteam avea, caci sufletul lui imi va fi mereu interzis si ma multumeam cu atat. Nu iubea pe altcineva ca sa pot spune ca era o iubire interzisa si alte telenovele de pe Acasa, dar nici nu pot spune ca avea sentimente pentru mine. Dupa ce si-a luat camasa pe el, mi-a luat chipul in maini si mi-a spus la ureche: „Du-te dracului.” Nu stiu ce am simtit atunci si ce simt acum, dar imi amintesc doar cum am incuvintat si cum am plecat pe un drum pustiu. Bucata mea de libertate se dusese. Sangele imi curgea, iar cand am ajuns acasa parintii mei nici macar nu mai erau, iar ceea ce stiam era ca nu ma vor gasi cand se vor intoarce. Nu era viata mea acel baiat, dar acum pot spune ca le-am facut pe toate in viata. Inafara de un lucru pe care nu voi mai apuca sa il povestesc.
    Poate ca tot ce s-a intamplat a fost o simpla readucere a mea pe Pamant. Sa realizez ca nu sunt buna de nimic, sa realizez ca orele si minutele trec pe langa mine nepasatoare oferindu-mi un adevarat rahat: numai probleme. Sa realizez ca, desi toata lumea careia ii povesteam, ca o fraiera, tot ce mi se intampla imi spuneau sa cred in Dumnezeu, acel Dumnezeu in care toti ma faceau sa cred si sa am speranta e doar o persoana stangace si fara talent la nimic. De ce as sluji pe cineva care imi da numai probleme si doar batai de cap? De ce sa nu ma slujeasca Dumnezeu pe mine? Nu am de gand sa ma rog pentru nimic, nici pentru faima, nici pentru bani si nici pentru o amarata de atentie. Vreau doar sa imi cladesc viata asa cum o vreau eu, sa nu am prieteni care sa ma faca sa dau inapoi si sa nu am parte de priviri care sa ma invinovateasca si care sa ma faca pe mine sa regret ce am facut.


    Ava inchise atenta paginile jurnalului si merse in baie, luand o lama a tatalui ei. „Nu credeam ca asta imi va fi vreodata de folos.” Gandurile ei erau goale. Nu isi amintea pe nimeni si nimic. Nu vroia sa isi aminteasca nici un chip. Nici macar al lui. Era prea penibil. Mult prea penibil. Se aseza usor si isi potrivi lama pe vena care se vedea cel mai puternic. Se privi in oglinda, dar nici macar imaginea ei nu o facuse sa bate in retragere. Apasa lama si piele-i se zgarie. „Trebuie.” Apasa si mai stare si se intoarse in camera lasand dare de sange in spatele ei si simtind cum viata se scurge din ea. „Nu e nimic mai frumos. Nu exista ceva mai frumos decat sa simti cum te indepartezi.” Delira si stia. Privi cascada de sange care curgea din venele ei aproape perfecte si neatinse si singurul lucru care il simti fusesera fiorii pe care ii simtise atunci, in acea noapte cu el. „In curand.Atat de curand.”


    ________________


    I've given up on you. Love fades. Mine has.
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Joi Mar 08, 2012 9:15 am

    In ziua in care Lux a iesit dezbracata in curtea scolii noi eram la o masa umbrita, comparandu-ne fituicile, vantaile, si numerele de telefon obtinute. Kenneth Nixon a fost primul care o vazut-o; el statea pe masa de lemn, cu picioarele incrucisate si jacketa de piele maro pe jumatate descheiata, cu parul auriu si bronzul autentic aruncand sclipiri in jur, sclipiri care facea pantalonii fetelor sa cada jos mai repede decat oricare dintre noi avea sa afle vreodata. Si-a dat ochelarii police jos cu doua degete, si sub lentilele maronii am vazut ochii lui plini, umezi, si buzele intredeschise. De asemenea, avea un aer uimit; Kenneth nu era baiatul, elevul, sau amantul pe care sa-l surprinzi usor, asa ca aura lui de Casanova chinuit acum sfarmata a fost cea care ne-a facut sa ne intoarcem pe firul privirii lui culpave.
    Parul blond a lui Lux ii ajungea pana la fese - noi niciodata nu remarcaseram cat de lung era - dar nu acoperea nimic, astfel ca totul era vizibil, mai vizibil decat in revistele pe care le rasfoiam in intimitatea baii noastre sau a filmelor pe care reuseam sa le luam de la fratii nostri, mai vizibil decat indrazniseram vreodata sa visam. Fiecare fir de par, chiar si cei din zona rusinii, electrizati din cauza frigului, sanii ei fermi, impinsi in fata cu indrazneala, si fesele ei curbate, stateau in fata noastra ca intr-un muzeu. Insa nimeni nu fluiera aprobator, nimeni nu striga o replica de agatat si nimeni nu rase; toti elevii din curte eram inmarmuriti, nu atat de goliciunea ei divina si ofensatoare, cat de gestul ei mai mult decat teribilist sau amuzant; gestul unui om nebun.
    Tot Kenneth a fost cel care a facut prima miscare si cu aceeasi discretie de mare amant, cu acelasi par stralucitor, a sarit de pe masa de lemn si s-a indreptat spre ea. Inca nimeni nu spunea nimic, si am pastrat aceeasi tacere cand l-am vazut cum isi da faimoasa jacketa stilata jos si incearca sa i-o puna pe umeri. De la locul unde eram noi nu se putea auzi, dar mai tarziu, cand l-am intrebat ce i-a zis, ne-a povestit cam in felul asta. Si Kenneth nu era omul care sa minta cand venea vorba de fete.
    - Ce-ai luat, Lux ? Daca imi spui, te pot ajuta la timp; am incercat si eu cateva. Stiu cum sunt acele momente de dupa, dar trebuie sa-mi spui ce-ai luat.
    Lux, fiind cu vreo cinsprezece centimetri mai scunda, isi inalta capul superb spre el (lucru pe care l-am vazut si noi) si raspunse, tremurand din tot corpul:
    - Uite, Nixon. Au ramas doar in doi jucatori.
    Apoi isi dadu capul pe spate si incepu sa rada, cu parul si pieptul zguduindu-se ritmic in timpul hohotelor. Se opri dintr-o data, vazand cum ne uitam toti la ea.
    - Uite, Nixon, vor sa ne sarutam. De aia se holbeaza.
    Se smuci, facand jacketa sa cada pe jos in frunzele de toamna si parul sa-i vina pe fata, apoi se apropie de noi cu privirea unui animal haituit, care stie ca nu are nici o scapare. Cativa chiar se dadura in spate; nu mai vazusem niciodata asa ceva. Erau vremurile cand filme ca "Zbor deasupra unui cuib de cuci" nu aparusera, si cea mai apropiata persoana "nebuna" pe care o stiam era bunica senila a lui Troy Busell. Noi, baietii de la masa mare de lemn umed cu miros ranced din spate, nici nu ne-am clintit. Era propriul tabloul al vietii reale; de unde sa stim ca nu ne astepta pe toti?
    - Ah, dar cum se holbeaza. spuse ea din nou, si se prabusi goala pe pamantul acoperit de frunze, imbratisandu-si genunchii si tremurand, cu pletele cazandu-i peste brate. Trecura cateva clipe pana cand am realizat cu totii ca plangea in hohote, iar odata ce am facut-o, era si mai evident; umerii i se zguduiau, si capul la fel, clatinandu-se inainte si in apoi.
    Am citit in privirea lui Kenneth lucrul pe care-l stiam deja fiecare dintre noi; Lux Kinsley nu era drogata, nici in stare de soc. Insa nu am putut vedea in ochii niciunuia dintre noi care era, de fapt, problema cu ea.
    *****************************
    - Si sunt siguri ca nu au fost droguri?
    Sapte perechi de ochi il urmareau pe Kenneth, in timp ce stateam turceste pe covorul cu miros de deodorant de animal, si rasfularea intretaiata. Asa, stand in picioare cu un deget in ureche, intors nouazeci de grade spre noi, Kenneth parea unul din baietii ce-si incepeau cariera la firmele tatilor nostrii, nicidecum un adolescent de saisprezece ani. Ne domina pe toti, si niciunul din noi nu a gasit vreodata motivul, nici atunc, nici mai tarziu. Nu era nici cel mai inalt, nici cel mai bogat, nici cel mai bun sportiv sau vreun bataus. Insa,cumva, el primea biletele gratuite la seratele scolii de la organizatoarele studente, el era ajutat cu teme si portofolii de catre fetele plinute cu ocherlari dubli, si lui i se strecurau scrisori parfumate in caiete. Orice fata vroia sa il aiba si orice baiat sa fie ca el; Kenneth Nixon ne-a aratat prima data cum merge cu adevarat viata, si anume ca nu era indeajuns sa fi bun la suflet sau destept ca sa obtii totul. Ceva, poate. Dar totul? Niciodata.
    A trantit telefonul inapoi in furca si s-a asezat pe podea cu mainile sprijinite de covor, si ochii lui usor injectati de la iarba pe care o tinea mereu in masina ne priveau in tacere.
    - Au inchis-o, asa au zis.
    Toti ne-am imaginat deja spitalul mic, cu tavan inclinat si pereti roz, care se afla doua strazi mai incolo. Simplu gand ca Lux statea intr-un pat cu miros de naftalina, imbracata intr-o camasa de noapte transparenta si parul lasat liber, ne facea sa inebunim de placere. Si nu doar pe noi, obisnuitii romantici fara speranta care incercau sa citeze din Goethe pe spatele cutiilor de bomboane Milky Way, ci si pe el, cel care se afla mereu cu un pas in fata noastra; Kenneth Nixon. Nu fusese greu de ghicit; nu il mai vazuseram asa de interesat de ceva niciodata; el era obisnuit sa-i cada toate in mana, de data asta in vulgarul sens prorpiu. Nu luptase niciodata pentru nimic, incepand de la media finala la chimie pana cand acceptul unei fete la o serata, o intalnire, un dans.
    Daca nu ar fi fost Lux Kinsley, fiecare dintre noi am fi fost de-a dreptul amuzati vazandu-l cum se chinuie. Ne-am distrat, la inceput, dinainte de scena din curtea scolii, de la primele semne cand ii vedeam ochii fugind dupa parul ei blond, si-am incercat in fiecare zi si noapte sa-l auzim spunand cuvintele. Acestea au venit chiar in timp ce stateam asezati pe covor dupa telefonul dat de Kenneth, la cateva zile de la scena din curte, cu gandul la o Lux pierduta in lumea morcovilor prea fierti si a pernelor cu miros de urina, dar nu au mai avut acelasi impact.
    - Trebuie sa o vad. a spus Kenneth, jucandu-se absent cu niste scame de pe pantalonii lui.
    Noi doar am aprobat din cap, absenti, un murmur comun lipsit de viata. Cine nu trebuia sa o vada? Fiecare din noi gandeam la fel, dar nu uitasem inca felul in care genunchii goi i se zgariau de cimentul pavajului cu fiecare zguduitura de plans, cum sanii i se inrosisera de frig si buzele ei crapate tremurau, movulii. Cand am avut, ani mai tarziu, doar cateva clipe intre mine si Kenneth, l-am intrebat daca nu a fost speriat atunci, daca nu l-a ingrozit fata pe care o placea. Raspunsul lui a venit abia la sfaristul conversatiei noastre.
    ********************
    Dupa vreo doua saptamani, profesoara noastra a intrebat cine vrea sa mearga s-o viziteze pe Lux, si nu am fost uimiti cand s-au ridicat doar cinci maini, si fiecare din grupul nostru, grupul lui Kenneth.
    Asa ne-am infatisat intr-o duminica dimineata in fata spitalului de o culoare gretoasa, imbracati in blugii nostri buni si camasi curate, cu Kenneth tinand un buchet de flori pentru doamna Kinsley. Zambetul lui nu slabise nici o clipa in tot drumul spre spital, dar se diminua vizibil atunci cand asistenta ne-a condus intr-un salon izolat, fara geamuri, de pe-un coridor pustiu, si a disparut de-a dreptul cand domnul Kinsley a deschis usa.
    Privirea lui era una furioasa de-a dreptul, dar ne-am dat seama ca nu pe noi, ci pe lumea intreaga. Dincolo de ochii lui care incercau sa ne faca sa ne marturisim vina, am putut vedea ca plansese. Doamna Kinsley nu era in salon, dar Kenneth a lasat florile pe masa. Niciunul din nou nu a intrebat unde era mama lui Lux sau daca puteam fi lasati singuri; in afara de cateva saluturi anemice, nu am deschis gura. Cu ochii plansi sau nu, domnul Kinsley ramanea un fost puscas de marina, un om vanjos, cu putina putere de intelegere.
    Singurul pat avea perdelele din jur trase, si in momentul in care Kenneth a intins mana sa le deschida, tatal lui Lux a iesit din camera de parca vederea ficei lui l-ar fi prefacut in stana de piatra. Noi ne-am indreptat tinutele si am incercat sa parem senini si veseli, dar din momentul in care am dat cu ochii de ea ne-am dorit sa fi iesit si noi odata cu domnul Kinsley.
    Nu era vorba de cat slabise (mai tarziu, in fisa mortii, scria ca slabise aproape zece kilograme in jumatate de luna) pentru ca oricum nu se vedea din spatele paturii pufoase, si nici de cearcanele negre-albastrui de sub ochii ei odata vii, de-un verde aprins. Adevarata fractiune in care am simtit groaza unui lucru imposibil de inteles au fost zgarieturile de pe gatul si pieptul ei ; cateva ajunsera si pe fata, dar chiar dincolo de asta, frumusetea ii era vizibila.
    Ea ne-a prins privirea asupra cicatricilor ei si schita un zambet fad si crud, apoi ne arata mainile; am avut pe propia piele destule boli de varicela, scarlatina, si pojar ca sa stim cum arata asa ceva; unghiile ii erau invelite in vata cusuta, ca sa nu poate sa se zgarie in continuare.
    - Am adus flori. spuse Kenneth incet, si asta ne-a surprins cel mai tare; mogulul replicilor de agatat, un zeu al complimentelor si situatiilor-criza, nu fusese in stare decat de asa ceva.
    - Oh. zise Lux, cu un alt ranjet crud ivindu-i-se pe fata. Asta cred ca rezolva totul. Ai adus flori. Grozav, ce mai.
    Kenneth isi pleca privirea in pamant, si fiecare din noi am ramas ca trazniti in fata ironiilor ei. Noi visasem sa o salvam, iar acum, cand vedeam limpede ca ea nu vrea sa fie salvata nici de cel mai superb tip din intregul continent, ne era clar ca noi, ceilalti, nu aveam nici o sansa.
    - Uite, Nixon, eu ... . Nu e un TV show aici, sti asta, nu? E foarte dragut si toate alea faptul ca ai venit aici cu prietenii tai ca sa-mi arati ce mila crestina ai pentru mine si sa-ti dai parul blond dupa urechi, dar cred ca ai gresit camera.
    Lux isi cobora privirea inapoi in cearceafuri, tragand scame din vata care-i acoperea in intregime degetele. In ochi i se adunara lacrimi, dar stiam ca Kenneth nu le vedea. El doar zambi scurt si ridica din umeri, ca intr-un joc de tenis sau o vanatoare. Se intoarse spre noi si ne lasa sa o luam inainte ca sa poata sa se opreasca in prag si sa o priveasca de la revedere. Cu totii am crezut ca nu e nici o speranta, dar cand el se intoarse, ea il privea ; nu-si mutase privirea, si nici nu ramase cu ea atintita pe propriile degete, ci privea direct in ochii lui.
    - Doar ca sa sti, Lux ... . Numele meu e Kenneth.
    *******************
    Kenneth nu a mai vizitat-o decat de doua ori la spital, si de data asta singur, dar ne-a spus tot (ce nu am aflat in acel timp am aflat in anii urmatori). Prima data era in una din desele ei crize, si el nu a stat decat cateva clipe ca s-o vada izbindu-se de pat si muscand barele perfuziilor inainte sa fie dat afara. Cand a mers a doua si ultima oara, ea era intr-o pijama care ii era prea mica, si lasa sa se vada mai mult decat i se paruse lui ca se vazuse chiar si in curtea scolii, iar Kenneth a simtit-o pe Lux cu organe pe care nu stia ca le are. Ii simtea caldura pielii, asprimea parului incalcit si delicatetea buzelor ei cand il sarutase pentru prima data, aplecandu-se peste masa la care jucau carti ca sa-i intalneasca buzele.
    A fost asa cum am prezis noi, cand i-am vazut privirea incercanata si incetosata cum il urmareste pana la usa, si a fost asa cum ne-am temut si am sperat in acelasi timp; chiar si in nebunie, nu puteai sa-i rezisti lui Kenneth. Asa am gandit atunci, dar fiecare dintre noi ne-am dat seama ca era o prostie; Lux nu l-a iubit pe Kenneth mai mult decat ne-a iubit pe noi; el a fost cel care a continuat sa se duca, iar noi nu. Buzele lui au fost pentru ea ce e ultima masa pentru un condamnat la moarte; o sansa finala sa guste ceva.
    Eram intr-una din dupa amieziile tarzii pe care le petreceam la scoala cand am fost chemati cu totii in holul mare, si ne-am inghesuit cu gecile pufoase pe noi (aparuse frigul iernii), cand directoarea a urcat scarile si s-a oprit acolo ca sa ne poata vedea pe toti. Tinea in mana un servetel alb, mototolit, si dermatograful albastru i se sterse ; lucrurile mici contau, intr-adevar, pentru ca asa mi-am dat seama depsre ce era acest anunt. Iar cand buzele ei subtiri se miscara, nu am auzit niciun cuvant; ele erau deja rostite in mintea mea. Am vazut in schimb oroarea care se asternuse pe chipruile tutor, si mai presus de-atat, l-am vazut pe Kenneth fugind afara, pe usa din spate. Impingandu-ma cu coatele cum nu aveam sa o mai fac vreodata, l-am urmat, framatandu-mi degetele in pumn si respirand greu. Afara, in aerul geros, cu pojghita de gheata de pe jos, am privit o clipa in ochii lui. Kenneth s-a intors, s-a sprijinit cu o mana de zid si s-a aplecat sa vomite in tufisurile de flori.
    Daca as fi ramas cu el sau as fi incercat sa-l consolez, ar fi insemnat ca inca nu stiam nimic depsre viata; iar asta nu era deloc adevarat. Invatasem deja, la cei aproape saptesprezece ani, cand sa renunt si cand nu, ce o sa mi se cuvina cu adevarat si ce sunt doar vise goale, si inca un lucrur extrem de important. In durere, nebunie, si moarte, suntem mereu singuri. Fara sa spun un cuvant, mi-am bagat mainile in buzunar si am pornit-o in susul strazii, mergand apasat, cu gheata pocnind sub ghetele mele, si ajungand la timp ca sa vad cum o masina de salvare tocmai pleca din fata spitalului, cu farurile stinse. Lux scapase. Nimeni nu avea sa se mai holbeze la ea de-acum.
    Cat despre raspunsul lui Kenneth Nixon? Raspunsul lui a fost unul simplu. "Nu am placut-o, Skip. Am iubit-o, si inca fug dupa iubirea aia. A fost ceva real, un punct de sprijin al lumii in miscare."


    ________________


    The infinite in me honours the infinite in you.
    avatar
    Allie Dewan

    Mesaje : 6
    Data de inscriere : 23/10/2011
    Localizare : Somewhere...

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Allie Dewan la data de Vin Mar 09, 2012 5:35 am

    Si tot singure au ramas. El le privea cu un dor nebun. Dor de moarte, o moarte vie care sa le duca acolo sus , spre nefiinta. Plangeau cu lacrimi fierbinti, insetate de toate placerile de care se desparteau. Strigau cu toata forta raspandita in ecoul gandurilor ca vor sa plece. Nu puteau...Erau pierdute undeva in absurd. Deznadejdea se intruchipa pe chipurile lor palide ca lumina lunii puternic arzatoare. Se aruncau macar pentru o clipa in tacere. O tacere totala redata de galagia evidenta a nesigurantei. Duceau o lupta interioara, dar totusi inafara ratiunii. Totul se complica. Nu erau numai ele acolo, subconstientul si teama. A aparut, inevitabil, obstacolul real. Desi totul era deja scris si stiut, tot mai priveau cu o virginitate subtila in priviri schimbarea care nu avea sa se intample inca. era momentul la care visau de mult. Unul cu totul diferit de normalitate. Erau speriate, dar incantate. Stiau ce va urma...dar, si asa totul parea nou..
    Razboiul s-a declansat.vrusc si total, insangerat, dar dorit. Ce vis sumbru...dar oricum ar fi e "un vis". De ce oare nu-si dau seama ca nu o sa plece acum, nu asta vor ele, nu asta se va intampla. E luna plina si straluceste obscurul mai mult decat ieri , mai mult decat oricand. Undeva, candva va fi si timpul lor. De ce trebuie sa fure din viata cele mai frumoase clipe si sa le transfigureze in imaginatia cu care vor zbura patate de petale insangerate de griji si dureri? Haide, vino si ia-ma cu tine! Nu ma lasa sa fac asta! Nu mai vreau sa cred ca e adevarat ceea ce tocmai vor sa faca... Si totusi pentru ele e pura realitate, o realitate scursa in abis si evaporata in timp. Nu mai exista. S-a dus. Ele inca sunt aici privind in gol ceea ce a mai ramas. Realizeaza ca au ramas cu deznadejdea, mila , compasiunea fata de ele si fata de ceilalti. Au cazut in ispita si incearca sa se ridice, dar cu siguranata subconstientul le sopteste ca nu asta vor ele defapt.Felurite emotii le-au cutreierat. Au inchis ochii. Erau brusc constiente ca pot triumfa, dar nu stiau unde si cum. Sperau ca totul va fi bine , ca toti se vor bucura pentru ele , cu ele. Se gandeau ca masochismul consta in dorinta lor de a ramane aici, printre noi, dar orice ar fi , oricum s-ar numi e mai bine decat sa ramana la fel. Raspunsurile unui intreg sir neincetat de intrebari curg aprig ca intr-o cascada in sufletul lor. Se incurajau repetandu-si in minte sintagme si sintagme, incercand parca sa gaseasca o cale de scapare. Dar ce cale, cand ele erau convinse ca vor triumfa oricand, aici sau acolo! Se simteau neputincioase in fata dreptatii, a raspunsurilor, a greselilor si a evidentelor temeri.
    O atmosfera de vis a invaluit timpul, parca oprindu-l. Simteau totusi ca se deconecteaza de toate problemele cu care erau obligate sa se confrunte. Un negru adanc si infiorator contura imaginea interioara cu un aspect dimiurgic. Gaseau sublimul in fiecare molecula a corpului, in fiecare particula, in fiecare strop e sange ce inca le mai curge prin vene. Gata! S-a terminat! Sa fie asta ultima clipa in care mai savureaza partea omeneasca a "vietii" sau adevarul le arata inca un motiv pentru care sa traiasca? Nu stiu...dar, cu siguranta au trait mai mult decat noi toti in momenrele acelea .
    avatar
    Allie Dewan

    Mesaje : 6
    Data de inscriere : 23/10/2011
    Localizare : Somewhere...

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Allie Dewan la data de Vin Mar 09, 2012 6:23 am

    Deobicei vorbesc din experienta , a mea sau a altora , nu conteaza. Importanat e ca umilinta te ambitioneaza. Pentru asta, votez cu Katya Anjoux , pentru ca e exceptionala , desavarsita , totala , impresionanta, de neegalat. Pentru ca e ea si umpic mai mult <3 (cum a mai spus "un fragment sau cateva pagini dintr-un roman rupte si transpuse in gandurile ei, imaginatia si abilitatiile ei) Wonderfullllll<3
    avatar
    MaryBoleyn - Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 796
    Data de inscriere : 21/10/2011
    Varsta : 34
    Localizare : Everywhere. 8->

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  MaryBoleyn - Moderator la data de Vin Mar 09, 2012 6:25 am

    Si eu votez cu Katya Anjoux
    Like I said. Better than Fucking JORDAN!


    ________________


    I've given up on you. Love fades. Mine has.
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Vin Mar 09, 2012 6:36 am

    Eu votez cu Allie Dewan, si nu doar din "mila", cum crede ea, Evil or Very Mad ci pentru ca e un user nou si primul ei post la aceasta categorie, si de asemenea un post foarte bun. Sunt mare fan al eseurilor filozofice , si Allie m-a prins cu al ei! Keep it up, sa nu te lasi acum de postat!


    ________________


    The infinite in me honours the infinite in you.
    avatar
    Alyce Norquist -Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 529
    Data de inscriere : 22/10/2011
    Varsta : 106
    Localizare : Greenwich

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Alyce Norquist -Moderator la data de Vin Mar 09, 2012 9:02 am

    Voting for Katya Anjoux. Pentru ca Nutzi poate fi motivanta si pentru ca merita.


    ________________


    Cand soarele apune nici, o lumanare nu-l poate inlocui
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Vin Mar 09, 2012 9:12 am

    Oh, so asta inseamna ....
    ca am castigat?
    Da, sunt modesta.
    Deeeeeeci, pe cine sa aleg ca personaj ? Hmmmm. Probabil toti va asteptati.
    Spoiler:
    Pastrez drept de veto= la orice RPG, nou sau vechi, voi avea dreptul sa iau un personaj. Twisted Evil


    ________________


    The infinite in me honours the infinite in you.

    Continut sponsorizat

    Re: Challenge - provocare. You better read this.

    Mesaj  Continut sponsorizat


      Acum este: Mar Ian 15, 2019 3:57 pm