Artist's Core

... Sign in!
Artist's Core

Forum pentru arta. In special scris, literatura, rpg. Fuck this mental prohibiton.


    Memento mori

    Distribuiţi
    avatar
    MaryBoleyn - Moderator
    Published Writer.
    Published Writer.

    Mesaje : 796
    Data de inscriere : 21/10/2011
    Varsta : 34
    Localizare : Everywhere. 8->

    Memento mori

    Mesaj  MaryBoleyn - Moderator la data de Lun Ian 02, 2012 1:35 pm

    Am ajuns in fata casei mele. Faimoasa resedinta Van Halen. Nu credeam ca voi trai ziua in care o voi vedea in ruina. Nu se schimbase deloc. Era aceeasi cladire veche, cu vopseaua cazuta in unele locuri greu de observat, iar geamurile crapate. Unele tigle de pe acoperis supravietuira asa-zisului cutremur. Toti spun ca a fost cutremur, dar eu sunt singura care nu credea asta. Acoperisul era usor inclinat spre interior, iar hornul daramat. M-am apropiat cu pasi marunti si timizi, speriata de ceea ce puteam vedea inauntru. Am urcat treptele, iar unele cazusera la pasul meu. Clanta era rupta, dar usa inca mai statea in picioare. Lemnul cazuse in majoritatea locurilor . Cu putin curaj am deschis-o, tinand ochii inchisi pentru cateva secunde. Eram speriata, recunosc, dar pe parcursul anilor ma obisnuisem cu acest sentiment. Niciodata nu mai fusesem asa de speriata sa intru in propria casa. Am numarat pana la zece, numaratoare care mi s-a parut o eternitate, si i-am deschis. Peretii sufrageriei erau patati cu sange, iar mobila era distrusa, cazuta pe podeaua murdara si vulnerabila. Am aruncat o privire in jur si am vazut o rama de poza, si ea crapata. Am ridicat-o, dar poza nu mai era acolo si desi incercasem din greu sa imi amintesc ce poza era acolo, nu am reusit sa o fac. Priveam in continuu in jur, si nu stiam daca aceasta era intr-adevar casa mea. Toti oamenii din oras erau ori morti, ori in coma la spital, ori pe moarte. Eu de ce supravietuisem? Eu de ce a trebuit sa vad asta? Am tinut rama de poza strans in mana si am inaintat prin casa care acum imi era straina, dar care odata mi-a fost adapost. Tavanul era aproape cazut, nici macar eu nu stiu ce il mai tinea sa nu se prabuseasca peste mine. Parintii mei erau ingropati in cimitirul din afara orasului, iar casa asta avea sa fie demolata maine. Nu stiam de fapt eu ce cautam aici si ce rol aveam in casa asta care parea bantuita. Vroiam sa mai vad o data casa in care am crescut inainte sa plec la internat? Am ridicat din umeri, constienta ca nu era nimeni care sa ma vada. Am urcat treptele in spirala care duceau spre camera mea si dormitorul parintilor. Ca sa nu izbucnesc in plans, am intrat in camera mea: singurul loc de care m-am bucurat inainte sa plec la internat si sa ma alatur propriei persoane. Ochii mei abia mai putura clipi cand vazura ca acest loc fusese singuru loc care mai era intreg. Mobila mea de culoare mov cu alb era intacta, fiecare lucru neclintit de la locul lui. Vopseaua era ca si cum as fi zugravit cu o saptamana inainte. Jucarile din rafturile bibliotecii aveau aceeasi figura zambitoare de fiecare data cand eu intram in acea camera. Bibelourile erau ca noi, iar poza mea de la sapte ani ramasese neclintita deasupra patului meu cu cearceaful albastru si modele de stele pe el. Am zambit in sinea mea cand am vazut ca nici macar nu fusese schimbata. Era singurul mod in care puteam sa dorm: visand la stele. Am indepartat fiecare particula de praf si am descoperit semnaturile mele cu marcar permanent de pe birou.
    - Si totusi, daca eu am supravietuit, ei de ce nu?
    Era intrebarea pe care mi-am pus-o de cand intrasem in casa. Tot orasul era mort sau pe moarte, dar eu eram vie, sanatoasa, dar singura. Am deschis unul din sertarele de la birou si mi-am gasit jurnalul invelit intr-o coperta visinie si legat cu o funda de matase de culoare rosie. L-am suflat de praf si l-am deschis. Ultima oara cand scrisesem in el, a fost in 10 Septembrie 1990:
    Draga Jurnalule,
    Nu sunt nimeni sa cer ceva, dar daca as fi, as cere sa nu plec. Mama nu vrea ca eu sa plec, dar tata si-ar da si sufletul sa o fac. Am doar opt ani si nu inteleg ceva: daca tot vroiau sa scape de mine, de ce nu m-au dat la un orfelinat. Pe sora mea, Kaitlyn, nu au trimis-o nicaieri. Pe ea au iubit-o cu o dragoste de care stiu ca eu nu voi avea parte vreodata. Ei nu cred ca eu si Kaitlyn o sa putem trai sub acelasi acoperis pentru ca ne-am certa. Ei spun ca totul este spre binele meu, ca raul si sfarsitul se apropie. Ei spun ca o sa ma intorc intr-o zi si o sa privesc orasul asta ca pe o ruina, iar casa asta distrusa. Eu nu cred in asta. Ei ma trimit la internat unde o sa primesc educatie si o sa am mai multi prieteni decat as putea avea in orasul meu. Nu cred nici in asta. Eu nu vreau sa plec, nu stiu daca am vrut vreodata o vacanta in Hawaii sau in orice colt al acestui Pamant. Am cerut doar sa am o familie fericita care sa ma iubeasca; cum asta nu s-a intamplat, nu mai am dreptul sa cer nimic. Privesc cerul care imi ofera un alt destin si soarele care stiu ca ma va intampina cand voi ajunge in California si ma intreb daca au ales persoana potrivita pe care sa o trimita pe Pamant. Am doar opt ani, jurnalule si deja sunt separata de familia mea, pe care o iubesc mai mult decat ma iubesc ei pe mine. Acum a venit autobuzul acela vechi si galben, plin de noroiul de afara, care claxoneaza si asteapta sa ma ia. Imi e frica jurnalule. Imi e frica ca voi pleca si nu ma voi mai intoarce. Nu cred in ce spun parintii mei, dar cred in sentimentele mele.

    Am zambit si o lacrima a curs pe pagina prafuita a jurnalului. De cand am plecat nu am mai scris in el si nu am mai simtit nimic inafara de singuratate. Acolo, la internat toti copiii ma priveau ciudat, cu o ura in priviri. Mereu stateam singura la locul de joaca, dar cu trecerea anilor m-am obisnuit. Cineva a promis ca voi fi salvata, dar acel cineva acum e mort, ingropat la vreo trei metri sub Pamant. Tata, desi vroia sa plec, mi-a spus ca ma va salva de acel infern si de acea cladire cu cateva geamuri, dar asta nu s-a intamplat, iar acum cand e mort speranta ca va veni sa ma ajute a scazut si mai mult. M-am intors si m-am dus spre fereastra pe jumatate deschisa. Masina neagra si curata a tatalui meu era parcata in fata casei, iar el tocmai se dadea jos din ea impreuna cu sora mea, Kaitlyn.


    ________________


    I've given up on you. Love fades. Mine has.
    avatar
    Katya Anjoux - Admin
    The Ultimate, Incontestable Queen.
    The Ultimate, Incontestable Queen.

    Mesaje : 1176
    Data de inscriere : 20/10/2011
    Varsta : 98

    Re: Memento mori

    Mesaj  Katya Anjoux - Admin la data de Lun Ian 02, 2012 10:03 pm

    Right, eu am citit-o in avanpremiera. E faina, si mai faina cu nume. Imi place Van Halen. Sti, cand ti-am cerut eu nume vechi pentru Surreal ai zis ca nu sti. clown Wtv, cum am zis, e chiar misto. Sper s-o continui. Dar ...

    Spoiler:
    Memento Mori ? Rolling Eyes Seriously ?! Suspect


    ________________


    The infinite in me honours the infinite in you.

      Acum este: Mar Ian 15, 2019 3:29 pm